Către mai marele cântăreţilor: către Iedutun. Un psalm al lui David.
1
Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.”
2
Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare.
3
Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis:
4
„Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.”
5
Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine. (Oprire)
6
Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua.
7
Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea.
8
Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!
9
Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.
10
Abate-Ţi loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mâinii Tale.
11
Tu pedepseşti pe om şi-l loveşti pentru fărădelegea lui: îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare. (Oprire)
12
Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.
13
Abate-Ţi privirea de la mine şi lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc şi să nu mai fiu!
