Ideea este simplă: chestiunea familiei şi a căsătoriei nu este vreo problemă religioasă..

          Desigur, este şi o problemă religioasă, din moment ce toate religiile serioase din lumea asta au acordat şi acordă o atenţie specială familiei.
          Dar problema în sine nu ţine de vreo dezbatere teologică ci de reacţia unei majorităţi foarte variate în faţa pretenţiilor de a transforma sexualitatea, şi mai ales aspecte perverse ale acesteia, în argument, subiect şi factor decisiv pentru elaborarea de politici şi modificarea statului şi a societăţii.

          Nu trebuie să fii nici catolic, nici ortodox, nici baptist, nici budhist, ca să ai semne serioase de întrebare cu privire la o viziune asupra societăţii în care genul nu mai este considerat un dat de la natură ci este o opţiune culturală de moment, în care natura, logica, raţiunea, sunt sfidate şi răsturnate cu simple lozinci ideologice.

          Şi nu e vorba doar de aşa numitele „căsătorii” homosexuale. Este vorba de o întreagă revoluţie provocată în contra normalităţii, de un război nesfânt pornit contra naturii, în care chestiunea „drepturilor homosexuale” este un vârf de lance pentru că, poate apărea amuzant ce zic, este cel mai „normal”.
          De altfel chiar militanţii pentru „căsătorii” homosexuale nu îşi ascund agenda mult mai largă ci o prezintă chiar din nume. Acronimul LGBTQI+ arată deschiderea acestei mişcări spre toate formele de manifestare a sexualităţii, altele decât cele heterosexuale, cu scopul promovării lor ca subiecte şi cauze de politici publice.
          Universul „identităţilor” sexuale ce ar trebui să devină identităţi civile în opinia acestor militanţi este în continuă dezvoltare. Nu e an practic în care să nu se inventeze o nouă orientare sexuală, prin transformarea unei excitări sau a unei metode de a face sex în identitate culturală şi civică.

          Fenomenul este major şi cu impact masiv asupra politicilor din foarte multe state. Se ajunge la absurdul în care dacă un bărbat cu barbă şi păr pe piept decide din motive personale să se declare femeie, a te amuza de situaţie devine o ofensă sancţionabilă prin lege.

          Dar fenomenul are şi o capacitate perversă de „convingere”. Mulţi oameni, deşi îşi dau seama că asistă la un delir contra naturii prin această revoluţie sexuală, îşi fac calcule pragmatice: e un timp propice satisfacerii tuturor frustrărilor sexuale. Şi apoi, între noi fie vorba, e greu să refuzi, dacă nu ai picioarele bine aşezate pe pământ, iluzia unei societăţi a viitorului în care totul stă sub semnul orgiastic al plăcerilor sexuale.

          Iar cine nu acceptă acest totalitarism al orgiei este marginalizat, stigmatizat ca fundamentalist, extremist, fascist şi sancţionat prin lege. Deja putem observa un val legislativ în state pe care le-am considerat până de curând modele de democraţie, care interzic cu sancţiuni grave libertatea de expresie şi de conştiinţă, dacă nu este conformă cu viziunea totalitară a ideologiilor „de gen”.

          Suntem în faţa unei situaţii fără precedent în istoria umanităţii. Nu pentru că nu au mai existat totalitarisme care încercau să sfideze, fie şi declarativ, realitatea. Însă suntem în faţa unui totalitarism care excită. Nici comunismul, nici nazismul, niciun alt delir ideologic nu au speculat cel mai puternic instinct al omului: instinctul sexual.

      Omul excitat nu mai gândeşte decât în funcţie de excitant.