Orologiul a batut deja al unsprezecelea ceas din an si ne indreptam incet spre a deschide poarta unuia nou, spre a intampina acel timp ce sta inca sub semnul harului.

Ne-am obisnuit sa facem un bilant al celor petrecute, sa dam constiintei noastre socoteala, iar Domnului sa ii prezentam roadele talantilor pusi in lucru.

Se incheie un an greu, un an plin de entuziasm si de groaza realitatii, un an in care Tatal ne-a vorbit „cand intr-un fel, cand intr-altul“.

Paginile Sfintelor Scripturi se implinesc sub ochii nostri si cred ca ar trebui, odata cu bilantul anului ce a trecut, sa ne pregatim si sufletele pentru vesnicie. Cred ca este nevoie, mai mult ca oricand, sa vedem prin ochii lui Dumnezeu tot ce ne inconjoara. Sa simtim impreuna cu El lipsa si nevoia de salvare, sa iubim fara jumatati de masura, sa smulgem din groapa pe cei ce se zbat in firea lor si sa intindem maini curate spre Cer, cautand fata lui Dumnezeu cu toata inima. Daca anul acesta ar fi ultimul an, poate ca ar trebui sa iubim mai mult cerul, ca sa ne fie dor si mai mult la plecare, ca sa putem fugi spre el mai usor. Moartea e ca o umbra, gata sa ne imbratiseze oricand si dincolo de toate, conteaza cum am trait si cum am murit. Imi doresc ca Biserica sa isi constientizeze mai mult misiunea divina pe care a primit-o si, mai ales, sa constientizeze puterea care o tine in picioare, putere pe care “portile locuintei mortilor n-o va birui..”