Dar pocăința? Ce este?

Miercuri, 20 Septembrie 2017

Pocăința este însăși împăcarea cu Dumnezeu

M-am întrebat uneori cum ar fi întâlnirea cu Isus dacă ar fi apărut ca om în vremea noastră. Poate că ar fi fost un bărbat simplu, fără să atragă atenția prin aparențe și totuși, ieșind în evidență prin blândețea nemaintâlnită într-o lume a grabei și a nerăbdării. Cu siguranță, ca și în vremurile trecute, ar fi fost poate cea mai controversată personalitate, deoarece ar da peste cap toate eforturile religiozității de a se mântui prin fapte. Nici preoții cei mai de seamă, nici fariseii de atunci nu l-au putut accepta, fiindcă aducea o extravaganță deosebită prin credința pe care o propovăduia, pentru că cerea mai mult decât ce se vede, mai mult decât scrie legea; credința propovăduită de El presupunea dedicarea întregii vieți în scopurile lui Dumnezeu, inclusiv a celor mai adânci cotloane ale inimii.

Cu siguranță Isus contemporan cu noi nu ar fi găsit plăcere în întâlnirile noastre în care de cele mai multe ori cineva se găsește, în urma justiției noastre, mai greșit decât altul, iar acel cineva nu este niciodată prezent la discuții. Cu siguranță Isus nu s-ar fi bucurat de limitările noastre neînțelepte în ceea ce privește Biserica și mersul ei, ci s-ar fi bucurat dacă în smerenie și modestie, am fi calculat lucrurile după înțelepciunea Scripturii și am fi căutat mai mult să pescuim dintre ai noștri pe cei împiedicați în balta lumii, decât să eliminăm tot ce iese de sub tiparul nostru. Cred cu tărie că Isus ar fi găsit timp pentru oricine, ar fi întins mâna celui murdar, ar fi fost prieten cu cei de care noi ne ferim. Ar fi înfruntat cu înțelepciune pe învățații și filosofii noștri, dar ar fi fost găsit și lângă sărac, lângă femeia păcătoasă, lângă bătrânul din azil.

Dacă vrei rezultate, lupți, dacă vrei plămâni sănătoși, renunți la fumat, dacă îl vrei pe Dumnezeu, renunți la viața ta cea veche și El îți dă una nouă în schimb. Ce frumos se vorbește despre metanoia, înnoirea minții, care are loc în momentul nașterii tale din nou, în momentul conștientizării tale că ai nevoie de un salvator. Dumnezeu oferă din nou șansa să o iei de la capăt, să îți redirecționezi viitorul spre un destin măreț, să scapi de poveri, de fuga din minciună în minciună și să trăiești în lumină. Nicio prigoană a credinței tale nu este suficient de grea atunci când sufletul tău este în pace cu Creatorul. Îmi amintesc de o discuție cu un taximetrist care era intrigat de această idee a creștinismului, de a grația pe cel greșit atunci când, omenește vorbind, nu ar merita-o. Mă întreb din ce inimă a venit o asemenea opoziție, pentru că, la drept vorbind, niciunul dintre noi nu am avea drept la grațiere și fericire, pentru că fiecare dintre noi ne luptăm în fiecare zi cu o inimă rea, înșelătoare și păcătoasă. Cred că omul care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu și nu s-a evaluat pe sine prin ochii Lui, mereu va vedea că există oameni mai răi decât el, mai demni de pedeapsa viitoare și, cu siguranță, nu poate simți bucuria unui suflet păcătos ajuns la pocăință.

Dar pocăința? Ce este? Pocăința nu este o religie, o sectă, un clan sau o grupare de oameni care preferă să stea muți, lipsiți de vreun impact în societate, care se văd cei mai nefericiți și totuși cei mai sfinți oameni, pentru că aleg un martiraj al renunțării la orice plăcere de sub soare.  Pocăința este însăși împăcarea cu Dumnezeu, este momentul când omul trudit ajunge la cunoștința că Cineva a murit pentru a răscumpăra sufletul lui iubit și obosit, este momentul în care începi să judeci lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu și găsești plăcere în a trăi în limitele Lui, pentru că descoperi că în robia lui Hristos omul găsește adevărata libertate, pentru că este în sfărșit liber să nu mai păcătuiască, să nu-și mai poarte lanțurile și trecutul ca lucruri de care a crezut că nu mai poate scăpa vreodată.

​ Alina  Panesiu